Şcoala din vacanţă- "şcoala părinţilor"

Un nou curs- un nou episod din "şcoala" pe care cadrele didactice nu o uită nici în vacanţă. "Şcoala părinţilor" e numele lui şi transmite informaţii, modele educaţionale, exerciţii de făcut împreună cu copiii pentru a-i creşte şi educa să devină adulţi autonomi şi responsabili. Poate fi parcurs de părinţi dar de data aceasta a fos parcurs de cadre didactice, pentru că:
-şi dascălii sunt sau vor deveni părinţi
-dascălii fac educaţie copiilor altor părinţi
-şcoala este una dintre instituţiile cărora părinţii se pot adresa pentru a fi informaţi, consiliaţi şi asistaţi în procesul de creştere şi educare a părinţilor. Se numeşte "şcoala părinţilor", este pentru adulţi dar este despre copii.
Am început prin a descoperi dacă în fiecare dintre noi mai există un copil. Cine a găsit în el "copilul" şi l-a lăsat liber, s-a jucat, s-a bucurat, s-a simţit bine. Participanţii au avut ocazia să vadă şi persoane în care starea de copil a EU-lui a fost contaminată sau exclusă mai ales de starea de părinte, persoane care manifestă autoritarism, simplism, persoane cu valori rigide, combinate cu temeri inutile.
Ne-am amintit de părinţii şi de bunicii noştri, de cum făceau ei educaţie şi am ajuns la părinţii şi la copiii din zilele noastre.
Am discutat despre cum să rămână fiecare la capătul său de relaţie, cum să gestioneze eficient cei 50% care îi aparţin din orice relaţie; am exersat (simbolizând şi vizualizând) cum să diferenţiem nevoile de dorinţe, cum să facem planuri de acţiune pentru a ne realiza dorinţele, cum să ne lăsăm în urmă fricile şi să mergem înainte cu dorinţele care se ascund în spatele acestor frici...

Am constatat, un pic cu stupoare, un pic cu îngrijorare, că - la mai mult de 20 de ani după ceea ce am numit revoluţie şi după ceea ce numim reformă - mentalitatea de buncăr nu a dispărut din felul de a se comporta al unor profesori; că sintagma "liceu, cimitir al tinereţii mele" încă e de actualitate; că nu doresc să se împace cu ideea că liceul poate fi un loc unde elevul să vină de plăcere, cu plăcere, că în timpul orei elevul poate să fie uneori şi neatent, absent psihologic...
Când un profesor nu a ajuns să renunţe la iluzia atotputerniciei infantile şi îşi imaginează că din cei 32 de elevi ai clasei toţi 32 vor fi 100% prezenţi şi implicaţi în activitatea desfăşurată în clasă, când un elev care nu prea vine la ore şi când vine nu prea e atent, dar ia bac-ul şi intră la facultate este considerat un elev-problemă, când profesorul nu permite elevului să devină autor al propriei formări, dar nu-şi permite nici sieşi (participă la cursul de formare "fiindcă toată lumea face asta" şi doreşte să participe la activitatea de evaluare, să fie admis, în condiţiile a lipsit la orele de curs)... cred că încă nu au reuşit să înţeleagă acest limbaj "marţian", nici pe cel al comunicării relaţionale non-violente (ESPERE) şi nu îl pot înţelege pentru că le este total străin. Nu cred că se vor opri singuri, ar fi ceva împotriva firii . Acestor oameni, crescuţi în cultul ierarhiei, funcţiei şi ordinelor, şi în detrimentul toleranţei unor opinii diferite, le lipseşte încrederea în semeni, le e greu să fie sinceri cu ei înşişi ori cu alţii , iar ca prizonieri ai suspiciunii şi scenariilor nu cunosc decât limbajul îndelung exersat al urii , fiind incapabili să articuleze corect raportul dintre vorbe şi fapte (cei care au fost de faţă ştiu la ce mă refer!)

Faptul că încă există dascăli care fac cerere de înscriere şi apoi participă la cursuri pentru că au nevoie de formare, faptul că participarea la curs devine echivalentul participării la un grup de dezvoltare personală, faptul că unii îşi scriu eseul de evaluare şi că simt nevoia să îl rescrie câte puţin în fiecare zi (pentru că experienţa fiecărei zile aduce cu sine o nouă temă de reflecţie)... constituie motivul pentru care încă mai fac formare. Că au fost dascăli-mămici care şi-au adus efectiv copiii în sala de curs - fie că sunt pe cale de a veni pe lume, fie că sunt la vârsta micii copilării- ori că i-au adus simbolic, punând în discuţie comportamentele şi atitudinile copiilor deja adolescenţi sau îngrijorările lor de părinţi, acesta este un fapt pe care nu pot să nu-l apreciez şi constituie motivul pentru care încă mai fac formare de plăcere.

Şcoala din vacanţă- comunicare şi relaţionare

În buna tradiţie a ultimilor ani, CCD Dâmboviţa a găzduit şi în această vacanţă cursuri de formare pentru personalul din învăţământul preuniversitar. Unul dintre ele, cel de management al comunicării şi al relaţionării.
Veniţi cu obiective clar definite, din curiozitate sau doar din pornirea interioară de a descoperi dacă sunt buni comunicatori ori cum să-şi îmbunătăţească relaţiile, participanţii au avut ocazia să adauge câte ceva cunoştinţelor pe care deja le aveau şi, mai ales, să acorde un plus de atenţie dezvoltării personale.
Să refuz fără să mă simt vinovat pentru asta, să spun altcuiva "nu" pentru a-mi spune mie "da", să zic "azi e despre mine" nu înseamnă egoism, înseamnă doar că mă pun pe mine în centrul relaţiilor mele, că îmi îmbunătăţesc relaţia cu mine însămi/ însumi.
Să trec de la "trebuie" imperativ la "am nevoie...", "îmi doresc...", "îţi cer să...."; să primesc şi să amplific mesajele pozitive, să restitui sau să le arunc la "coşul de gunoi relaţional" pe cele toxice nu e uşor: se învaţă şi se exersează în timp.

Cele 36 de ore de cursau deschis doar o portiţă, încă sunt multe întrebări de pus, încă sunt multe de aflat, de făcut, de experimentat...